Municipiul Râmnicu Sărat, România

Apariţia Râmnicu Sărat ca localitate se pierde în negura timpului. Deşi este consemnată în documente abia în secolul XV, aşezarea este mult mai veche. Ca vatră de locuire umană ea există din vremuri preistorice din moment ce în localităţi din imediata apropiere au fost identificate elemente ale unor culturi materiale din diferite epoci.

În ceea ce priveşte întemeierea localităţii, istoricul C. C. Giurescu afirmă că multe târguri preced formarea statului feudal al Ţării Româneşti. Cea mai vechemenţiune documentară despre Rm.Sărat descoperită până acum datează însă din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruşi şi moldoveni, în care se precizează că “liovenii plătesc prima vamă la Rm.Sărat, doi florini ungureşti de căruţă încărcată, apoi dau şi celelalte vămi”.

Judeţul Râmnicu Sărat de la constituirea sa a devenit renumit pentru valoarea capitalului animal şi în special prin creşterea cailor, a căror faimă a depăşit graniţele ţării.
În „Analele statistice ale Ţării Româneşti”, întocmite de Marţian în 1960, se găseşte un raport al comisiilor agricole din Muntenia, care tratează situaţia agricolă a judeţului Râmnicu Sărat, pe atunci Slam Râmnic.
Până 1840 dezvoltarea agriculturii era împiedicată de lipsa relaţiilor comerciale cu statele care aveau nevoie de produse agricole.
Producţia era destinată în special consumului intern care cu siguranţă era redus.
Zootehnia, spre deosebire de producţia de cereale, se prezenta mai bine. Raportul arată că „ţinuturile Râmnicului erau pline de vite din toate speciile”.
Vestiţii cai de Râmnic, datorită calităţii lor, deveniseră principalul produs de export al judeţului. Astfel se explică şi prezenţa pe stema judeţului a unui cal.
În mediul montan se creştea un cal special „buestraş” iar şesul era locul unde se creştea un cal pentru tracţiune dar şi turme de oi din speciile ţigaie şi mai ales spancă.
Turcii cerea ca tributul să se achite, între altele şi din vestiţii cai de Râmnic.
În târgurile săptămânale de vite din Râmnicu Sărat şi de la Plaineşti, proprietarii cailor se întrecea ca într-o expoziţie. Caii erau împodobiţi cu harnaşamente confecţionate în atelierele oraşului din strada Braşoveni. Bine îngrijiţi, caii constituiau mândria râmnicenilor.
În „Almanahul Râmnicului” din 1933 a fost prezentată şi situaţia efectivelor de animale din judeţ. Efectivele de cabaline au fost categorisite în armăsari, cai, iepe şi tineret. Din situaţie rezultă că femelele care asigurau reproducerea au scăzut numeric de la 10548 capete, în 1929 la 10294 în 1930. La tineret se înregistra o situaţie catastrofală. De la 5522 exemplare existente în 1929, se ajunsese în 1930 doar la 2310 capete.
Din almanah aflăm că în 1933 mai exista doar o singură herghelie în judeţ. Aceasta aparţinea lui Menelaş Chircu, filantrop şi om cu multiple preocupări culturale, supranumit ultimul mare boier al Râmnicului. Acesta s-a aflat în fruntea grului care a luat iniţiativa ridicării bustului lui Alexandru Vlahuţă.
Biograful acestuia, Teodor Baciu, în lucrarea „O viaţă aleasă” ne-a lăsat pagini de o rară frumuseţe în care relevă marea dragoste a lui Menelaş Chircu pentru cai. Herghelia acestuia se afla la Vâlcele. În 1906 la expoziţia naţională a obţinut medalia de aur. După război la expoziţia din 1923/1924 a obţinut din nou medaliipentru creşterea cailor şi oilor.
Împreună cu Vlahuţă, cu Delavrancea sau pictorul Nicolae Grigorescu, pe caii oferiţi de el, boierul Menelaş Chircu, colindau văile Râmnicului şi Câlnăului, unde aveau legate prietenii cu familiile boiereşti din Valea Sălciei sau din Valea lui Lalu.
Excursiile din munţii Râmnicului, Buzăului şi Vrancei le făcea însoţit de 15-20 de prieteni. Din Râmnic toţi plecau călări, pe cai micuţi de munte oferiţi de el. El punea de regulă şaua pe favorita sa o iapă albă numită Ispita.
Au urmat pentru caii râmniceni ani şi mai grei, anii celui de-al II-lea război mondial, timp în care efectivele de cai au scăzut din cauze uşor de înţeles.
Creşterea numărului de cai după terminarea războiului n-a fost de durată prea mare.
Încheierea cooperativizării agriculturii în 1962 a însemnat declinul creşterii cabalinelor care în câţiva ani s-a transformat într-o catastrofă.
A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol ca acest animal credincios şi curat ca o lacrimă să reintre în atenţia oamenilor acestor locuri.
Astăzi este o plăcere să vezi în oborul Râmnicului, numeroşi cai frumoşi şi puternici, parcă coborâţi de pe vechea stemă a Râmnicului, care concurează ca preţ şi avantaje cu autovehiculele.